Dar zambetul Lui îmi lumina faţa

"Dar zambetul Lui îmi lumina faţa" (Ellen G. White). Astăzi am simţit zâmbetul Lui manifestat într-un mod inedit... în lacrimi. Să mă explic: după ce am oferit cartea Viaţa lui Iisus am avut parte de reacţii neaşteptate. Unii o luau şi o strângeau la inimă ca pe ceva scump, alţii o sărutau ca pe un prieten drag iar alţii plângeau ca după cineva dorit. Pentru prima dată în viaţă mi-am dorit ca soare să se fi oprit pe loc şi să fie Ajunul de Crăciun până la întoarcerea lui Emanuel că poate aşa am fi mai sensibili faţă de Cel căruia chiar i-a păsat de noi. Aşadar, astăzi, am văzut în lacrimile de bucurie ale oamenilor oglindirea zâmbetului de iubire a Prinţului Păcii iar aceasta mi-a luminat faţa. De mii de ori: Mulţumesc Tată pentru astăzi!

Multumesc Tata!

Pentru că ai revărsat în fiecare secundă a anilor pribegiei mele minunăţii de minunăţii...
Mulţumesc!
Mulţumesc!
Mulţumesc!
Mulţumesc!
Mulţumesc!
Mulţumesc!
Mulţumesc, Tată!

La multi ani vesnici tuturor prietenilor mei!

Immanuel

"Mama e painea de care mi-e dor... tata e soarele stralucitor...frati si surori petale de flori"

Macovei Chris Naersi (4 ani) la concursul "Voinicelul" din 2008 - faza naţionala. Premiul de Excelenţă/Premiul I şi Premiul Special pentru interpretare.

Cartea "Galileanul" prezentata de decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa

Prezentarea carţii "Galileanul", scrisă de Lucian Cristescu. Prezentarea este facută de Parintele profesor Necula, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxa de la Institutul Teologic Ortodox Andrei Şaguna din Sibiu.

Nu e poveste:(

"Nu e poveste" este o campanie declanşată împotriva violenţei domestice. Statisticile furnizate de Centrul Pilot pentru Femeile Victime ale Violenţei Domestice Bucureşti sunt cutremurătoare.
În anul 1998:

• 13% dintre femeile victime ale violentei domestice au murit.
• 74% dintre femeile victime ale violentei domestice au fost agresate de catre soti
• 4% de catre concubini
• 7% de catre fostii soti
• 15% de catre alte rude

Iată povestea Cernuşăresei, care în România a devenit o realitatea crudă, postată aici.

Colinde, colinde...

The Canadian Tenors - Silent Night


Andrea Bocelli


Christmas in Vienna 2008 - Adeste Fideles


Il Divo


LUCIANO PAVAROTTI, PLACIDO DOMINGO AND JOSÉ CARRERAS SING ADESTE FIDELES


Vienna Boy Choir

“Dacă te poți uita la păcat fără nici un regret, atunci nu te-ai uitat niciodată la Hristos.”
C. H. Spurgeon

Creat pentru ceva mai bun

„Dacă găsesc în mine o dorința pe care nici o experiența din lumea asta nu o poate satisface,atunci cea mai probabilă explicație e aceea ca am fost creat pentru o alta lume"(C.S.Lewis)

Esti pretios - de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii ;puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!”
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie”, îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!” Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru”, îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?” strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!”, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!”, şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?”, se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se oprii.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!” Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?”, îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!”
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm...”, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete...”
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!”
„Chiar nu-ţi pasă?”
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!”
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?”
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello... şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine”, continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!”
„Cum adică?”
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?”
„Păi, nu prea...”
Eli zâmbi.
„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.”
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!”
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...



Ioan 5:44: Cum puteți crede voi, cari umblați după slava, pe care v-o dați unii altora, și nu căutați slava care vine de la singurul Dumnezeu?

Baraba

de Costache Ioanid Ai auzit vreodatã, prietene, de Mine, pe când în largul lumii cutreierai semet, pe când cu lãnci si scuturi, cohortele strãine te cãutau sã-ti cearã al vietii tale pret? Ai auzit vreodatã, prietene, de Mine, când floarea vietii tale îsi scutura podoaba? Ca sã te scap de lanturi, de moarte si rusine, Eu am murit pe cruce, în locul tãu, Baraba… Eu rãsãdisem pacea, tu semãnai furtuna. si pe-amândoi multimea ne-a pus pe un cântar. Minciuna cea din umbrã alese-atunci minciuna, tâlharii cei cu vazã cerurã pe tâlhar. Puteam sã zbor din lume, sãtul de-ai ei urgie. si-atunci multimea oarbã te-ai fi cerut degeaba. Dar M-am gândit la tine, privind spre vesnicie, si am murit pe cruce, în locul tãu, Baraba… Te chem si astãzi: Vino si vom strãbate norii! Te-am cãutat cu lacrimi prin spini si bolovani. Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii. si ceru-ntreg te-asteaptã de douã mii de ani. De-ai sti ce neagrã noapte si ce adânc fierbinte va fi… când suferinta nu va cunoaste graba… Vei plânge totdeauna si-ti vei aduce-aminte cã am murit pe cruce, în locul tãu, Baraba!

Imaginea de pe retina

„Dacă ne fixăm un moment ochii asupra soarelui la amiază, când ne vom întoarce privirea, imaginea soarelui ne va apărea în orice vom privi.
La fel se întâmplă atunci când privim la Isus. Asupra oricărui lucru pe care îl privim se reflectă imaginea lui Isus, care este Soarele îndreptățirii. Nu putem vedea sau vorbi despre nimic altceva. Imaginea Sa este imprimată pe retina ochiului sufletului şi afectează fiecare parte a vieţii noastre zilnice, uşurând şi supunând întreaga noastră natură. Privind, ne conformăm asemănării divine, chiar unei asemănări cu Hristos. Vom reflecta razele luminoase şi strălucitoare ale îndreptăţirii Sale asupra tuturor celor cu care intrăm în contact.” Solii pentru tineri, 160.

Un gand foarte adevarat despre libertate

Libertatea este distanţa dintre biserică şi stat. - John Boston